„Aceasta este adevărata rugăciune: a tăcea şi a asculta vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adîncul inimii.“ (Kallistos Ware) Tăcerea poate avea mai multe semnificaţii, care nu sînt întotdeauna benigne. Astfel, există o tăcere a indiferenţei, o tăcere a egoismului, o tăcere a ostilităţii şi a urii, la fel cum există şi o tăcere a compasiunii, o tăcere a atenţiei şi o tăcere a iubirii. În afara acestor tăceri „intersubiective“, există şi o tăcere în care sufletul omului are nevoie să se regăsească pe sine şi să respire în linişte şi libertate. Orice încercare de regăsire de sine presupune o anumită interiorizare, o „retragere în sine“ sau o „reculegere“ care este şi un moment de suspendare a grijilor şi a preocupărilor ce ţin de viaţa socială sau de proiectele individuale. Atunci cînd vorbim despre rugăciune, trebuie să distingem între rugăciunea exterioară, ce recurge la cuvinte şi la gesturi, şi rugăciunea interioară, realizată prin meditaţie discursivă asupra unor texte sfinte sau prin conversaţie intimă cu Domnul sau prin simpla contemplare liniştită şi tăcută a lui Dumnezeu. În rugăciunea creştină, sînt necesare prezenţa şi ajutorul Duhului Sfînt. Este firesc, de aceea, ca numele Duhului Sfînt să fie invocat la începutul rugăciunii, cu sinceritate şi cu o recunoaştere a propriei neputinţe, dar şi cu o sete a inimii care nu poate izvorî decît dintr-o adeziune personală la Dumnezeu. Dar, cînd Duhul Sfînt a coborît deja în inima rugătorului, este nefiresc şi lipsit de tact să fie chemat în continuare. Atunci, închinătorul trebuie să rămînă liniştit în prezenţa lui, ascultînd în tăcere ceea ce binevoieşte a-i spune Domnul. În cuvintele Sf. Ioan al Crucii: „Un singur cuvînt a rostit Tatăl şi acesta a fost Fiul, şi el vorbeşte încă în tăcerea cea veşnică. Şi în tăcere trebuie să-l asculte sufletul“. Sf. Serafim explică de ce închinătorul trebuie să rămînă cu t