Toate statisticile sociale ale ultimilor ani au indicat drept poluri ale saraciei doua judete de pe harta Moldovei: Vaslui si Botosani. intr-unul din ele, Botosani, o mina de artisti impreuna cu autoritatile locale se ambitioneaza sa faca teatru pentru o comunitate ai carei membri, pusi in situatia sa aleaga intre un bilet la spectacol si o piine, siliti de bugetul familial, aleg piinea. „Piine si teatru“ – deviza celebrei trupe americane a lui Peter Schumann din anii ’70 (stiu ca e „Bread and Puppet“!) – capata aici sensuri existentiale.
130.000 de locuitori isi duc traiul in Botosani. Majoritatea, cu greu. Multi dintre ei au luat calea Europei in cautarea unei piini mai albe decit cea de acasa. Rata somajului e devastatoare, mult mai grava decit este prezentata in mod oficial
Multi tineri, o trupa motivata
intr-un asemenea context urban functioneaza Teatrul „Mihai Eminescu“. Ca tot intelectualul tranzitiei in criza de timp, am asezat adesea invitatiile botosanenilor cam la coada listei in agenda personala. Dar de citeva ori m-am dus totusi sa-i vad. Uneori, mi-a parut rau. Alteori, m-am bucurat ca intr-un oras si intr-o institutie ca acestea, pe care le percepem mai ales prin prisma propriilor prejudecati, evident, nu in favoarea lor, am avut ocazia sa vad si productii de calitate. A fost, in anii din urma, Hamlet, un spectacol pe nedrept trecut cu vederea de critica. Au mai fost, la fel de bine, insemnarile unui nebun, Un veac de singuratate. Dintre cele pe care nu le-as recomanda nici dusmanilor mei e A douasprezecea noapte, dar rateuri se petrec si la case mai mari, asa ca...
Trupa de la Botosani e una foarte motivata. Sint multi tineri, pe unii tara i-a mai vazut prin reclame (noroc de clipurile astea publicitare, ca-si sporesc vizibilitatea si actorii din afara Bucurestiului!). isi fac meseria cu pasiune, n-au devenit, p