Lecţia lui Porfiri Petrovici

Basta. Am atins desăvârşirea: locuiesc

într-o sferă de iederă. O, ce forfotă, ce vacarm de pomină

e aici! M-ai smuls din mâna iadului, Doamne.

Ca o bufniţă printre dărâmături, pe marginea

trupului am respirat un timp. În sfârşit,

am dat bir cu fugiţii. Sunt departe de trup.

Peste şapte mări, şapte ţări sunt. Şi fug. Şi tot fug.

Am lăsat trupul în urmă. El îngraşă durerea;

eu o alint şi o laud în tratate savante

roase de acarieni, citite de vânt, exotice plante...

El e mielul crud, pregătit. Mielul prostit.

Da. Trupul – cobaiul, navigând prin râuri de sânge.

M-am dezbrăcat de trup, de trecut – ca de o haină.

M-am rupt de ceea ce-mi era pământ,

stranie ancoră într-o lume rămasă străină, departe.

Da. Trupul – abis în care alte dăţi mă aruncam ca delfinii.

Pe ordinea de zi aruncată pe foc: acelaşi trup –

mai străin ca străinii.

Am spus da suferinţei. Şi torturii şi morţii şi subteranei

şi pierzaniei da am spus. Şi-am luat-o la sănătoasa.

Am spus da infernului, bolii, vacarmului ei desăvârşit.

De secole mă prosternez în faţa altarelor ei. Demult

nu m-am născut din altceva. Da. Întunericul m-a învins.

Slavă, slavă, slavă, Doamne, spun în gura mare.

Şi fug mâncând pământul: eu – pacostea, catastrofa,

venetica, proscrisa, străina. Fug, neştiind încotro.

Ţinta e fuga însăşi. Fuga şi tăcerea urnesc antice plante

din blocuri de antracit. Ritmul cui îl urmez, îl ascult?

Ce lege-şi secretă nectarul în mine?

Mă lipesc de rottweilerul meu, Conte –

însoţitorul meu prin infern, prietenul care-mi paşte

brânduşele. O respirare cât o silabă – şi vom atinge cerul.

Am spus da Duhului Sfânt al Vieţii. Amin. Punct.

Febra