Sorin Oprescu este în elementul său: orice sărbătoare, cu baloane, fanfară şi strigături îl unge pe suflet. Abia atunci dă măsuri talentului său populist, rostind alocuţiuni memorabile prin formulări fruste şi elemente picante de argou.

Inaugurarea pasajului Basarab poate fi considerat apogeul sindrofiilor sale municipale, prin amploarea proiectului şi prin larga sa acceptare publică. Rod a 11 ani de bâlbâieli şi de recalculări ale costurilor, pasajul devine o emblemă a unui Bucureşti ce se chinuie să iasă din condiţia provincială în care a fost ancorat şi să intre în categoria marilor metropole moderne.

Bucuria lui Oprescu şi a bucureştenilor a fost umbrită de un singur lucru: de comunicatul sec al Inspecţiei în Construcţii care inducea, perfid, ideea că nefiind aprobat de specialiştii săi, pasajul ar fi în pericol să se prăbuşească oricând, cu tot cu primar şi cu bucureştenii fericiţi. Replica primarului a fost seacă, dar destul de puţin convingătoare, în timp ce doar intervenţia Elenei Udrea a făcut puţină lumină în chestiune. Probabil că lumea a remarcat faptul că la inaugurare n-a participat nici un oficial – nici preşedintele, nici primul-ministru, nici vreun alt ministru. A fost o manifestare strict municipală, de la care a fost exclus – în mod nedrept, zic eu – şi cel care a pus piatra de temelie a pasajului, Videanu, într-o vreme în care Operescu nu făcea decât să mediteze cum e să fi fără de partid. Valoarea deosebită a lucrării şi absenţa binecuvântării la vârf constituie un lucru neobişnuit pentru această perioadă în care până şi construcţia unui podeţ rural a beneficiat de sobor de preoţi şi discursuri guvernamentale. În sărăcia de evenimente de acest gen – iată, Boc a inaugurat pentru a doua oară aceeaşi variantă ocolitoare a Clujului – desigur că luarea pe cont propriu de către Oprescu a deschiderii pasajului a fost interpretată ca un fluie