„Ai un piept arcuit. Cedează. Se cască la fel cu o geantă de funcţionar. Se vede înăuntru. Un bisturiu îţi cicatrizează toate venele din care se prelinge sânge. Carnea ta e roşie şi vie şi pompa s-a oprit. Nu-ţi mai dă aer…”
Puţin mai ştiu azi că renumitul şi contestatul jurnalist Cornel Nistorescu a fost, la începuturile carierei, un foarte bun reporter. Sincer, s-a întâmplat ca nu o dată să fiu în dezacord cu opiniile, opţiunile, faptele, gesturile sale, de fiecare dată tranşante. Nu se poate însă trece cu vederea că, în tulburii ani 90, ziarele conduse de el se situau pe baricadele presei libere. Ceea ce era, în context, un gest aproape eroic. În orice caz, prezenţa sa în spaţiul public a aruncat în umbră cărţile de dinainte de 1990. Recent, editura Compania le-a reeditat într-un frumos tom care stă sub titlul inspirat Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni. Apariţia are şi o amplă prefaţă, pe care o semnez şi din care îmi iau libertatea să decupez câte ceva, în ideea că aş putea stârni curiozitatea unora dintre cititorii acestei rubrici.
Atunci când îşi adună între coperte reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilităţile sale lirice, în mai mare măsură decât pe cele „realiste”, de autor care este obligat să se mişte în marginea cotidianului. Întâmplări în liniştea unei fotografii(Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu(Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii(Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică şi o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanţial, dacă nu total de resorturile ideologice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenţia preciziei, nu mai „raportează” totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriitorului, dar mai ales imaginaţia lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut şi dau tonul, rafinându-se, în cărţile u