În timpul Severilor vom asista la o creştere fără precedent a autorităţii feminine. Împărătesele siriene, mari preotese din Emessa, vor conduce imperiul alături de soţii, fiii sau nepoţii lor, nu doar la nivel nominal. Influenţa lor atât în domeniul ideologic cât şi în domeniul practic, va depaşi cu mult graniţele tradiţionale. Să nu uităm însă că puterea de care dispuneau nu a fost niciodată formalizată, ci s-a exercitat informal, prin ascendentul asupra împăraţilor.

Când armata sa staţionează în Siria, Septimius Severus află că o preoteasă a lui Heliogabalus primeşte o predicţie cum că va ajune soţia unui împărat[1]. Severus se va căsători cu ea şi deja până în 196 când va deţine controlul asupra întregului imperiu, Iulia Domna dobândeşte influenţă în chestiunile statale. Prezenţa Iuliei Domna lângă împărat reprezintă o parte fundamentală a imagisticii imperiale. Iniţial Seversu o plasează pe Iulia Domna în cadrele tradiţionale de soţie şi mamă, imaginea familiei contribuind la crearea sentimentului dinastic dar şi la crearea unei descendenţe de la Antonini. Dovezile epigrafice atestă dorinţa lui Septimius Severus de a se revendica de la Antonini sau chiar de la origini mai îndepărtate. O inscripţie din Mauretania Caesarensis[2] integrează gens Aurelia printre originile sale, care datează tocmai de la domnia lui Nerva, proclamându-l totodată pe împărat drept fratele divinului Commodus.

Iulia Domna este aşadar folosită pentru a promova dinastia, legitimitatea şi durabilitatea sa. Pe monedele timpurii apare alături de Caracalla şi Geta, asimilată conceptelor de fertilitate întruchipate de Venus Gentrix, Fortuna sau Fecunditas, tipologii frecvent întâlnite şi la Faustina Minor[3], relevând conexiunea propagandistică între cele două dinastii.

După o victorie a împăratului în 196 Iulia Domna primeşte şi ea titlul de mater castrorum[4], după