Avea 82 de ani, dar purta vârsta cu spatele drept, cu pieptul bombat ca un ofiţer din regimentul de gardă. Iar sufletul nu-l părăsise nici­o­dată, sufletul îi rămăsese mereu la punctul de fierbere. În fiecare dimineaţă parcă anunţând ora exactă precum cucul ciripind din ceasul de perete, mă suna la telefon la 10 dimineaţa:

"Frate Florine, fă o fap­tă de om bun şi azi, aşa că vino şi mă ia cu ma­şi­na să mă duci la redacţie. Înţelege-mă că, da­că în fiecare zi eu nu simt în nări mirosul de hâr­tie de ziar şi tuşul literelor, mor. Înţelegi că, dacă nu sunt la ziar zilnic, am să mor până pe înse­rat?". Şi avea 82 de ani. Leon Kalustian. Marele ziarist şi scriitorul de succes condusese cotidiene mari între cele două războaie, se învârtea fiind anturat şi alintat în cele mai înalte cercuri de bogătaşi, de miniştri, de politicieni, de scriitori, de pictori.

Îl aduceam la revista Flacăra zilnic şi scria editorialul care ne uimea mereu prin talent, clocot, tinereţe a verbului, ancorare în ceasurile moderne. Îl băgase la puşcărie Carol al II-lea pentru articolele temerare în care îl stropea cu fraze incriminatoare şi corozive până la os. De fapt, mai târziu a scos şi o carte de succes despre camarila regală. Au venit la putere co­muniştii, l-a înhăţat Securitatea şi l-a trimis şi regimul Dej la Ca­nal.

Leon Kalustian era o mână de om, sub­ţi­re, dar sprinten ca ar­gintul viu. La Canal, de­ţi­nu­ţii trebuiau să sape o cantitate de pă­mânt pentru a-şi primi ciorba chioară şi codrul de pâine precum clisa de pe drumurile în­no­ro­ia­te. Nu mai putea căra pământul cu braţele şi-şi legase marele ziarist de gât cu nişte sfori un capac de ladă pe care punea pământul săpat şi căra astfel cu grumazul. "Du-mă la redacţie, că, dacă în fiecare zi nu am în nări mirosul de hârtie de ziar şi tuşul articolelor, voi muri."

În ti