Radu Paraschivescu renunţă deocamdată să mai scrie despre sport.
Prefer să plec, dar cu mîhnire pentru despărţirea de cititorii Gazetei Sporturilor.
Boicot prin ignorare
Am hotărît să nu mai scriu şi să nu mai vorbesc despre sport. E o măsură de igienă personală într-o vreme cînd mizeria din fotbalul românesc se întinde galopant. Unii se retrag fiindcă au ars sau fiindcă nu mai au nimic de spus. Eu o fac fiindcă mă simt inundat de silă. Laşitate? Abandon comod? Cedare pripită? Nu-mi dau seama, dar nu mai pot. Am tot încercat să mă uit în altă parte. Am scris despre finala Europeanului de handbal masculin, despre Lavinia Miloşovici, Ian Thorpe, Roger Federer, Jean-Pierre Rives, Constantin Popovici, Sorana Cîrstea sau Adriana Ţăcălie. Mi-am impus să nu cauţionez prin nici un cuvînt al meu apariţiile toxice din lojele fotbalului. Am îndemnat într-o emisiune TV să le boicotăm în cel mai simplu şi paşnic mod: prin ignorare. Am mizat pe solidarizarea breslei, pe instinctul ei sanitar, şi am crezut, naivul de mine, că voi convinge măcar un ziarist sau un realizator de emisiuni. Evident, nu s-a întîmplat nimic.
Fotbal bolnav, manifestări papuaşe
Cum la anumite vîrste candoarea seamănă cu altceva, fac pasul înapoi. Nu joc rolul mimozei, n-am nevoie de săruri trecute pe la nas. Lucrul pe care-l regret cel mai tare e că mi-am pierdut plăcerea de a scrie despre sport. Cu peste cinci ani în urmă, la debut, mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de o jambieră. Acum, ziua cînd trebuie să predau articolul mă găseşte cu bila urcată sub mărul lui Adam. Prin urmare, e preferabil să plec, cu toată mîhnirea pe care o încerc despărţindu-mă de echipa şi cititorii Gazetei. Fotbalul bolnav din România şi manifestările papuaşe din jurul lui nu-mi dau voie să rămîn. Nu mai vreau intervenţii telefonice în care se împroaşcă insanităţi. Nu mai vreau victimizări ieftine,
