» Cazul "Andreea Raducan 2000", "Timisoara vs Federatia Romana de Fotbal", "Timisoara si cele sase puncte de penalizare", "Palmaresul si insemnele clubului Politehnica Timisoara", disputa "Farul – Poli in ceea ce priveste nocturna de la Iasi", cazul "Rapid – Pyunik Erevan" pentru camerunezul Edel, dar, mai ales, cazul "Mutu vs Chelsea" sunt tot atatea dispute in care au fost angrenati sportivi romani in care decizia finala a fost luata de TAS.
Cum acest tribunal de arbitraj Sportiv de la Lausanne tinde sa devina un adevarat "loc de pelerinaj" pentru romani si nu numai, am incercat sa aflam ce se ascunde in spatele unor initiale care influenteaza decisiv destinele in sportul mondial.
In spatele zidurilor Castelului Béthusy, fost comandament al armatei elvetiene situat in Lausanne, arbitrii Tribunalul de Arbitraj Sportiv (TAS) decid soarta unui sportiv. Imaginat de fostul presedinte al Comitetului International Olimpic (CIO) Juan Antonio Samaranch drept o curte suprema a sportului, TAS si-a inceput oficial activitatea pe data de 30 iunie 1984, sub conducerea lui Kéba Mbaye, care fusese judecator la Tribunalul International de la Haga. Lausanne, orasul olimpismului, a fost retinut in mod firesc drept gazda, permitand tribunalului sa se afle sub statut juridic elvetian, ceea ce inseamna ca deciziile sale nu pot fi contestate decat in fata tribunalului federal din aceasta tara.
Daca in 1995 TAS nu avea decat 13 cazuri de rezolvat, numarul acestora a crescut semnificativ dupa recunoasterea competentelor sale de catre Federatia Internationala de Fotbal (FIFA) in 2002, ajungand la 271 in 2004, anul Jocurilor Olimpice de la Atena, si la 313 in 2008, an in care 60 la suta din cazuri au vizat sportul rege, iar 30 la suta afacerile de dopaj.
O singura cale, dificila, de apel
Deciziile TAS sunt imediate si definitive. Totusi, exis
