In razboiul Basescu-restul lumii, categoria „old-boys“, s-a ajuns la situatia in care combatantii sunt prabusiti pe teren, au pierdut mingea, iar arbitrul se scarpina in cap, nestiind ce sa faca. Nu scrie nicaieri in regulamente ce se intâmpla când nimeni nu mai joaca pe teren, desi meciul nu s-a terminat. Traian Basescu, aprig sustinator al celor trei idei politice deja binecunoscute (fuziunea dintre liberali si democrati, alegeri anticipate, votul uninominal), vede si singur ca nici una dintre acestea nu a fost acceptata de nimeni. Calin Popescu Tariceanu, dornic sa-si continue mandatul pâna in noiembrie 2008, este intr-o situatie paranoica: dirijeaza un guvern cu democratii, dar voteaza in parlament impotriva acestora. Liberalii sprijina de facto actiunea de suspendare a presedintelui, care este sprijinitorul democratilor, fara de care liberalii nu ar putea face guvernul. Sau, altfel spus, Tariceanu joaca doua meciuri pe doua terenuri diferite, folosind aceiasi jucatori. Nimeni nu rezista la o asemenea incercare. Mircea Geoana pare in situatia unui antrenor-jucator. Daca intra pe teren, echipa nu mai este condusa, iar daca sta pe margine, echipa nu reuseste sa dea gol. Social-democratii ar vrea sa continue actiunea de suspendare a presedintelui, dar sa nu se ajunga la referendum, ar vrea ca Tariceanu sa-i scoata pe democrati de la guvernare, dar sa nu se ajunga la anticipate si, mai ales, ar vrea sa vada o crestere in sondaje, care nu mai vine. Conservatorii se uita cu ingrijorare ca presedintele fondator si finantator conduce o comisie de anchetare a faptelor presedintelui, in timp ce sondajele ii arata conducând in divizia a doua, adica au procente cât sa spuna ca nu au intrat de putin in parlament. Situatia este atât de complicata, incât fiecare cauta acea lovitura-minune care sa o rezolve odata pentru totdeauna, daca se poate in favoarea lui si in defavoarea a