Şi a fost ziua întâi... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Daniel Barenboim, „un titan“ al muzicii contemporane, aflat pentru a treia oară la Bucureşti. Dar a fost şi Radu Lupu, cotat ca unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, plecat acum multă vreme de pe pământ românesc.

Cei doi prieteni – pentru că, da, poate exista prietenie şi între genii, dar la o altitudine intelectuală inaccesibilă muritorului de rând – au cântat împreună, pe scena Sălii Palatului, de două ori. Mai întâi, în gala de deschidere, Concertul nr. 4 de Beethoven, apoi, a doua zi, un Concert pentru două piane de Mozart. „Geniul german tălmăcit de geniul evreiesc“, cam aşa ar putea fi sintetizată istoria interpretării canonului muzical occidental în ultima sută de ani, iar cele două concerte la care mă refer nu au făcut excepţie.

Şi a fost ziua a şasea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Vivaldi în interpretarea orchestrei Europa Galante, condusă de italianul Fabio Biondi, unul dintre cele mai importante nume în descifrarea contemporană a muzicii vechi (medievală, renascentistă, barocă); muzicienii au mai strălucit la Bucureşti şi în 2007. Civilizaţia occidentală merită să supravieţuiască fie şi măcar pentru incredibilul revival pe care l-a adus muzicii baroce în ultimele decenii, iar nume ca Nikolaus Harnoncourt, William Christie, Jordi Savall, Fabio Biondi sunt esenţiale în acest proces.

Şi a fost ziua a noua... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost ziua „Infernalei Comedii“ a lui John Malkovich. Curat infernal! – e tot ce-am putut exclama după acest colaj „pentru criminal, două soprane şi orchestră“, peste care plutea greoaia aripă a kitsch-ului.

Şi a fost ziua a optsprezecea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Fazil Say, pianistul turc care a cântat un „Elvira Madigan“ cum nu mai ascultasem vreod