Expozitia lui Aurel Stanciu trebuie vazuta in forma unei confesiuni picturale. "Portretizate" in registrul simbolic, ferestrele se deschid sau se inchid. Nu putine sunt picturile in care autorul iti intinde nestiute capcane; privirea, in astfel de cazuri, vagabondeaza inocent, fara sa se opreasca asupra detaliilor cu adevarat importante. In „Venus din Urbino" (1538), bunaoara, Tizian picteaza un nud asemanator celui realizat de maestrul Giorgione („Venus din Dresda"). Privitorii sunt fascinati de frumusetea prim-planului; un corp feminin aproape perfect, degajand ostentatie si erotism. Detaliile insa deruteaza... Mai apar in cadrele tabloului: un patruped canin somnolent, ghemuit la picioarele frumoasei dezgolite; apoi, in plan second, doua personaje feminine (ambele impovarate de vesminte pretioase), preocupate sa gaseasca ceva in interiorul unui cufar. Ca si cum diversiunea picturala n-ar fi fost suficienta, autorul deseneaza in fundal o fereastra, pe al carei pervaz odihneste un vas cu flori, lasand sa se vada in afara o coloana in stil clasic, copaci inverziti, iar in departare, la orizont, un tulburator apus de soare. Daca expunerea nudului este o proba de indrazneala si virtuozitate artistica, bresa vizuala creata de fereastra aminteste de „inventarea" perspectivei (cu un secol mai devreme, gaselnita atribuita lui Leon Battista Alberti), tocmai pentru a „aerisi" tabloul, a-l face sa respire si a-l lumina in chip „natural". Privirea este invitata sa gliseze sau sa „fuga" spre exterior. Vazuta ca topos intermediar, de frontiera, fereastra separa spatiul intim, privat, de cel exterior - natural sau public, desparte vizibilul de invizibil, accesibilul de inaccesibil. Conteaza oare partea (din)spre care privim? Pana la Tizian, majoritatea artistilor au pictat ferestre vazute din afara, investite doar cu rost decorativ. Ca si Jan van Eyck inaintea lui, italianul apel