Clădirile publice nu au încă rampe, metroul nu are lifturi, iar la nivel naţional, doar 1,2 la sută din intersecţii pot fi străbătute de cei cu handicap locomotor Imaginaţi-vă că Clădirile publice nu au încă rampe, metroul nu are lifturi, iar la nivel naţional, doar 1,2 la sută din intersecţii pot fi străbătute de cei cu handicap locomotor Imaginaţi-vă că nu vă puteţi mişca decât cu ajutorul unui scaun cu rotile. Dacă reuşiţi să coborâţi din bloc şi să ajungeţi în stradă, provocarea de-abia începe. Trotuarul ocupat de maşini se termină, abrupt, cu o bordură înaltă. Reuşiţi să coborâţi şi vedeţi că trotuarul următor are o rampă. Este însă foarte greu de urcat cu bicicleta, darămite prin forţa mâinilor. O puteţi lua, la risc, pe lângă bordură, până la prima urcare de maşini, care este mai lină. Ajungeţi apoi în staţia de autobuz. Dar linia care circulă în cartier nu are autobuze cu podea plată şi joasă. În staţia de tramvai nu puteţi ajunge. În piaţă, care se află doar la o sută de metri distanţă, se intră doar coborând câteva trepte. Dacă pare complicat, gândiţi-vă că acestea sunt doar câteva din sarcinile imposibile cu care se întâlnesc sutele de mii de români cu handicapuri, în fiecare zi. Transportul public este ca şi inutilizabil pentru cineva care se deplasează într-un scaun cu rotile. Majoritatea clădirilor publice nu au rampe. Legile spun, de mulţi ani, că orice construcţie publică, nouă sau renovată, trebuie să permită accesul celor cu dizabilităţi, dar nici măcar trotuarele nu le sunt utile. Rampele de urcare, pe care panta maximă trebuie să aibă maximum 15%, sunt, mai curând, borduri puţin rotunjite în vârf. Şi, oricum, sunt rare. La nivel naţional, doar 1,2% din intersecţiile ţării pot fi traversate de cei cu probleme locomotorii. Din toate semafoarele montate sau schimbate în ultimii ani, doar câteva zeci au şi semnale sonore pentru orbi. Gândiţi-vă că