Acum vreo patru ani, Liz Galvez, o englezoaică cu background în instituţii internaţionale ce a avut pentru o perioadă un post executiv la Institutul ASPEN România îmi reproşa oarecum voalat că sunt o persoana care are probleme cu diversitatea. Îmi făcea acest reproş pentru că eu susţineam sus şi tare că României trebuie să i se recunoască meritele în ceea ce priveşte integrarea minorităţilor, mai ales a minorităţii maghiare. Îi explicam că după momentul Târgu Mureş nu am avut alte situaţii delicate şi în nici un caz nu am avut “un Kosovo” şi nu am intrat cu poliţia şi tancurile peste minorităţile noastre. Şi în contextul în care vedem ce s-a întâmplat în Europa, în fosta Iugoslavie, acesta este un motiv de mândrie.

Ca de fiecare dată în ultimii ani, presa relatează şicanele pe care românii le fac ungurilor şi ungurii românilor de 1 decembrie şi de 15 martie. Oamenii se uită la nişte marginali, se indignează, se enervează gratuit pentru ca mai apoi să uite sau să rămână cu nişte antipatii care nu au nicio bază reală, care nu se concretizează pe o experienţă directă trăită de ei.

Cred că deopotrivă şi extremiştii noştri ca şi extremiştii lor sunt nefrecventabili şi sper să rămână pentru totdeauna nişte marginali cum sunt astăzi. Ei sunt cei care ne pot face tuturor vieţile mai urâte. Am postat un comentariu asemănător pe HN şi „mi-am luat” o grămadă de minusuri în timp ce un comentariu naţionalist a fost bine primit. Nu că mă afectează ce cred alţii despre ce spun eu, dar mă afectează valorile conaţionalilor, românilor mei.

Spuneam acolo că între un ungur educat şi moderat (adică unul care nu e extremist, xenofob sau naţionalist iraţional) şi un român de-al meu de genul acelora care-şi strigă românismul tare şi/sau violent simbolic aş prefera compania primului. Cu ungurul aşa avea multe lucruri de discutat chiar şi de făcut împreună în Europa sau ac