Nu cred că voi contraveni în vreun fel intenţiilor declarate ale cărţii ori dorinţelor exprimate atât de Paul Cornea cât şi de Daniel Cristea-Enache dacă voi spune că lectura volumului „Ce a fost. Cum a fost” prilejuieşte şi o suită de întâlniri cu oamenii cu care s-a intersectat odinioară personajul şi protagonistul cărţii.

Lista începe cu Mihail Sebastian, prezent aici nu în ipostaza de romancier, nici în aceea de scriitor de literatură dramatică, ci în aceea de profesor la Liceul Evreiesc. Un profesor atipic, deloc subjugat programei, nedoritor în a se erija în director de conştiinţă, un om ce nu ţinea să se impună artificial prin nimic, care îşi trata elevii ca pe nişte adulţi responsabili. A fost un exemplu pe terenul “măsurii, stilului şi al bunului gust”. Un om a cărui lecţie “a fost de nepreţuit în acea epoca de confuzie a valorilor şi de devergondaj pasional.” Asta chiar dacă “fostul meu profesor era un depresiv, înclinat să judece semnele, care plutesc într-un abur de indecizie până când cineva le dă sens, dintr-o perspectivă înceţoşată şi negativistă”

Evocarea anilor adolescenţei şi ai comunismului în ilegalitate ne prilejuieşte o primă întâlnire cu un personaj- surpriză, personaj care, ceva mai târziu, avea să devină un familiar al mai tuturor oamenilor de teatru. E vorba despre “legătura” tânărului intrat în UTM, legătură cunoscută sub numele de Crişan. Nimeni altul decât Maxim Crişan, viitorul director din Ministerul Culturii, mai apoi adjunct al lui Liviu Ciulei la conducerea Teatrului “Bualndra”. Loc din care avea să fie mazilit în 1972, cu ocazia celebrului scandal al Revizorului. Numai că, dacă Ciulei îşi va pierde definitiv şi fără alternativă postul de director, Toma Caragiu pe acela de secretar de partid, iar regizorul Lucian Pintilie nu va mai monta niciodată pe vreo scenă din România, Maxim Crişan va fi “pedepsit” printr-un simplu t