Am văzut cu toţii, la televizor, chinurile celor săraci şi am auzit, la prima mînă, poveştile prietenilor noştri, care sînt mai toţi săraci. Săracii sînt peste tot, dacă e să vorbim despre imagine. Ei sînt feţele victimelor Katrinei, sînt raţiunea care pune în mişcare uriaşe porniri caritabile, sînt subiectul lamentaţiilor editoriale şi materia primă a retoricii politice. Dacă toată această atenţie va însemna ceva rămîne de văzut. Săracii cresc tirajul, dar o să-i ajute la ceva toată hărmălaia asta? Eu, unul, mă îndoiesc. Alaltăieri am participat la un eveniment social la New Orleans şi am avut şansa să fiu martorul unui fenomen rar: chinurile unui om bogat. M-am alăturat unui cerc de persoane care ascultau lamentările unui tip înfloritor căruia o să-i spun dl Reabilitare*. Acest om cu inimă bună a crezut în valorile culturale ale oraşului nostru, le-a trîmbiţat şi le-a transformat în aur. A "reabilitat", a construit şi hollywoodizat oraşul vechi, pe care l-a tot mărit, ca să fie pe măsura grandorii credinţei sale în "renaşterea artelor" prin care trecea, aparent, oraşul nostru. N-a făcut-o de unul singur, fireşte. Mitul care făcea din New Orleans noua capitală a muzicii, literaturii, teatrului şi artelor a fost ţinut la mare cinste de mulţi, de la comisiile municipale pînă la subsemnatul. Turismul era cea mai importantă sursă de bani a oraşului. Mă rog, eu pot să am o scuză, că am ridicat în slăvi New Orleans-ul ca pe un loc unde chiriile sînt încă mici, dar e o scuză cam şubredă. Orice gură de aer suflată în balonul umflat al "renaşterii artistice" a New Orleans-ului era încă un lingou în safe-urile dlui R. Acum, înconjurat de proprietari îngrijoraţi, dl R. era de neoprit. Bătea cîmpii despre renaşterea oraşului, despre un oraş mai mare şi mai strălucitor care se va ridica pe aceste locuri, despre faptul că Dezastrul este doar un obstacol temporar. La trei luni dup