Gabriel LIICEANU, Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 240p. Lectura cărţii eseistico-prozastice a lui Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu, mi-a prilejuit impresii amestecate. În unele pagini l-am regăsit pe gînditorul subtil din Despre limită sau din Cearta cu filozofia, chiar dacă deghizat în postura unui povestitor degajat, bonom, sceptic faţă de „fleacurile“ filozofice. Altele, în schimb, m-au făcut să surîd maliţios, ca atunci cînd am citit proza melo cu miros de crini din Poveşti de dragoste la prima vedere, în care Liiceanu rememora o întîmplare adolescentină demnă de George Şovu. M-am oprit cu plăcere asupra unor pasaje, cu dezolare asupra altora, m-a bucurat firescul narativ al unor secvenţe şi m-a uimit gustul îndoielnic al unor exaltări simulate; mi s-au părut juste unele consideraţii, neaşteptat de sofistice altele. Autorul Scrisorilor către fiul meu este, succesiv, autentic şi inautentic, expresiv şi plat, lucid şi bovaric, ataşant şi iritant, convingător şi neconvingător (şi, prin aceasta, puternic şi vulnerabil). Deşi inegală, cartea nu plictiseşte nici o clipă, ea atrage şi enervează deopotrivă, amestec de reflecţie vie şi de moft monden. În căutarea Cititorului ideal

Cu scenariul paideic ce serveşte drept background cărţilor lui Gabriel Liiceanu sîntem de mult familiarizaţi. Îl regăsim în mai toate volumele eseistice ale autorului, de la Jurnalul de la Păltiniş pînă la Declaraţie de iubire (titlu totuşi neinspirat!) sau Despre minciună. În volumul de faţă, teme ca edificarea de sine sau relaţia dintre maestru şi discipol se dezvoltă sub pretextul „narativ“ al comunicării epistolare cu un fiu aflat departe – iar „scrisoarea“/„epistola“ este, o ştim prea bine, o veche specie a eseisticii morale, punînd laolaltă solemnitatea escatologică a unui Apostol Pavel cu ironia relativizantă a unui Montesq