„[...] O astfel de miscare intelectuala de stinga – prezenta in alte tari foste comuniste – a generat acolo un important curent reformist, bine legitimat intelectual chiar in respectivele partide, dar si intr-o parte a societatii civile, curent care, odata cu venirea la putere a lui Gorbaciov, a devenit treptat dominant. Asa se face ca acele partide comuniste, dupa 1989, s-au putut reforma rapid si complet, devenind niste partide social-democrate respectate, care au promovat reformele la fel ca si partidele de dreapta. Ceea ce, fireste, nu s-a intimplat la noi, unde PCR era nereformabil, oprit intr-un proiect etnicist si neo-stalinist, iar FSN (FDSN, PDSR) care i-au preluat, in mare parte, cadrele, a cochetat inevitabil fie cu populismul, fie cu nationalismul. [...]

(D)eoarece stinga la noi nu avea legitimitate intelectuala, dreapta a avut, in schimb, prea multa. Cine, la noi, voia sa fie ideologic impotriva regimului devenea imediat mai mult sau mai putin de dreapta. Cine voia sa gaseasca argumente intelectuale impotriva comunismului nu le afla in marxismul „revizionist“, ci in spiritualism, religie, Platon, Heidegger, cind nu la Eliade, Cioran sau Nae Ionescu. Iarasi, trebuie recunoscut ca, adesea, intelectualii erau atrasi nu atit de dreapta liberala, individualista, de tip anglo-saxon, cit de dreapta continentala, deopotriva nationalista, etatista si corporatista.

Desigur, Eliade, Noica, Cioran, ca si cititorii lui, nu erau deloc agreati de regim; dar, asa cum a observat si Vladimir Tismaneanu, in anii ’70-’80 era mai putin suspect sa te ocupi cu acei autori decit cu Kautsky, Adorno sau chiar Marcuse. Chiar structuralismul sau deconstructionismul, cind au patruns la noi, au tins in general sa fie epurate de valentele lor ideologice de stinga, pentru a ramine la nivelul unor metode critico-literare, asociate „autonomiei esteticului“. Ceea ce nu