Încă un poet care a cotit spre proză! – poate fi reacţia imediată a celui care vede pe rafturile librăriilor cel mai recent volum al lui Adrian Alui Gheorghe, întrucît în ultimii ani am avut ocazia să înregistrăm numeroase astfel de translaţii. O asemenea judecată este anticipată şi de editor, dovadă textul de pe coperta a patra: „Urma nu este cartea unui poet convertit la proză, ci e un roman scris după toate regulile genului“. Nota nu numai că se dovedeşte adevărată, dar romanul lui Adrian Alui Gheorghe oferă şi ceea ce se pierde din vedere în cazul altor texte literare apărute de ceva timp: plăcerea lecturii. În doar 148 de pagini, autorul îi poate crea cititorului impresia unei după-amieze cîştigate.

„Aparenţa“ pare să fie cuvîntul de ordine al volumului de faţă, de la prima şi pînă la ultima pagină. Nimic nu prevesteşte, în prima parte a cărţii, notele de suprarealism şi experienţele magice cu care se va încheia. Cu un început care ar merita o ecranizare (de altfel, întreaga poveste este cinematografic expusă), se desfăşoară în ritm rapid un roman realist, infuzat de experienţa carcerală şi de atmosfera Epocii de Aur a terorii, temă cu care ne-am obişnuit şi care a devenit un trade-mark al literaturii române post-’89: „Aiud, 18 noiembrie, 1960. Dimineaţa, la ora cinci fără cinci, pe cînd se pregătea schimbarea gărzilor, un gardian a observat pe zăpada proaspătă, căzută peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sîrmă ghimpată şi care duceau spre pavilioanele deţinuţilor“.

Într-un penitenciar politic, în 1960 – an în care represiunea şi tortura erau încă în toi –, apar cîteva urme de paşi care vor bulversa întreaga închisoare, ecourile acestei întîmplări insolite ajungînd pînă la cele mai înalte foruri ale Securităţii Statului. Reacţiile par neverosimile, dar se explică imediat: „Ciudăţenia mare era că aceste urme v