Exact în timpul în care scriu aceste rânduri, în Curtea din spatele garajului se hotărăşte, în ciuda evidenţei cifrelor, întoarcerea ce ne sperie pe mulţi, dar pe care o merităm cu toţi! Este pe măsura anduranţei noastre la umilinţă ceea ce urmează să se-ntâmple. Căci se va întâmpla! Şi se va întâmpla pentru că merităm! Şi merităm pentru că doar ni se pare că ne pasă. În realitate, stăm ghemuiţi ca nişte cârtiţe înăuntrul vieţilor noastre mărunte, dincolo de care se află o lume şi o ţară care sunt mereu ale altora, ale noastre numai atunci când ne-o cere interesul. Interesul nu înseamnă să ai mereu ceva de câştigat, ci să nu ai niciodată de pierdut. Atunci când îţi pasă, se poate întâmpla să piezi. Poate chiar averea. Poate chiar libertatea. Poate chiar viaţa. Niciodată, însă, demnitatea. Pentru cei mai mulţi dintre noi este cât se poate de riscant să privim înăuntrul conştiinţei ca într-o oglindă. E posibil să ne doară ce vedem acolo. Să nu putem suporta ceea ce vedem. Puţini , foarte puţini oameni au această putere. Cred că dintre ei se aleg martirii şi eroii. Există însă o formă de eroism la îndemâna tuturor, cea de a privi înăuntrul propriului suflet. Aici vedem dacă suntem nişte oameni buni. Numai un om bun poate fi un patriot bun. Iar un patriot bun înseamnă să-ţi pese mai cu seamă de ţara dinăuntrul vieţilor celorlalţi. Noi doar ne facem că ne pasă. Noi doar ne facem că nu suntem egoişti. Suntem, începând cu mine, doldora de egoism, dragii mei! Şi doldora de laşitate. Ca să nu mai pomenesc de frică. Mi-ar plăcea să dau cuvintelor mele puterea de a urla în gura mare că mie nu-mi este frică. Îmi este, vă rog să mă credeţi, foarte frică, pentru că ştiu că cel ce urmează să se întoarcă e în stare de orice, şi că securismul cozilor de topor (secure) care îl servesc poate pătrunde oriunde, până şi în aşternutul sub care dormi. Dar frica mă sperie mai puţin decât ruş