Marea maestră internaţională susţine că şahul poate fi învăţat şi jucat la orice vârstă şi militează pentru introducerea şahului în programa şcolară Mulţi dintre noi au crescut cu imaginea şi vocea ei, uitându-se la televizoarele alb-negru, pe vremea regretatului Tudor Vornicu, la emisiunile cu şi despre şah. Alţii, mai norocoşi, au cunoscut-o, poate i-au fost şi adversari în competiţii, i-au strâns mâna înainte şi după vreun meci, indiferent de rezultat.
Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus
Este Mare Maestră Internaţională, câştigătoare a numeroase medalii oplimpice, director al revistei de specialitate "Gambit", membră a Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale Şahul în Şcoală (ISCU), pasionată, în afară de şah, de muzică, matematică, filosofie, literatură...
Cum să fi-nceput interviul cu Elisabeta Polihroniade decât cu un banc, să văd pe de-o parte, dacă are şi umor, pe de alta să aflu, ex abrupto, ce e, de fapt, şahul?
Banc. Doi chercheliţi. Unul îl întreabă pe celălalt: "Mă, spune-mi şi mie ce-i ăla şah?". "Păi şahul ie piesele alea care le punem noi în punga de plastic atunci când jucăm table". Elisabeta Polihroniade se amuză atât pe seama erorilor gramaticale, cât şi a poantei. Şi-mi dezvăluie multe dintre tainele şahului, pe care nu le poţi descifra decât trăindu-l, aşa cum a făcut ea.
În principiu, în şah e ca-n viaţă. Şi totuşi? Şahul aşa a şi fost conceput. Dar nu viaţa să imite şahul, ci invers. Totuşi, analogia care s-a făcut recent, în scandalul vămilor, între "pionii" din viaţa reală şi piesele de pe tabla de şah nu i se pare Elisabetei Polihroniade corectă.
"Şahul e cu totul altceva. În şah nu există reguli care să-ţi permită să trişezi. Şahul are un regulament strict şi nobil. Adică, dacă te aşe
