Fara indoiala, unele cerinte si scopuri afirmate de rebeli pot fi interpretate ca obiective de tip democratic. Respingerea dictaturilor anacronice, a privilegiilor elitelor aristocratice, o mai mare participare a populatiei la decizii, o modernizare a economiei si institutiilor etc. sunt, indubitabil, cerinte democratice. Marile evenimente si miscari sociale care marcheaza profund lumea de vreo doi ani incoace pun din nou problema relatiei dintre teoriile cele mai influente privind istoria si evolutia sociala, pe de o parte, si realitatea lumii de azi, pe de alta parte. Cand spun evenimente si miscari sociale remarcabile ma gandesc, in primul rand, la ceea ce, impropriu, se numeste „primavara araba". Impropriu pentru ca tarile in care au avut si au loc aceste miscari (Tunisia, Libia, Algeria, Egipt, Siria) nu sunt, de fapt, arabe - poate cu exceptia Siriei - decat intr-o proportie care variaza intre 15 si 30% iar „primavara" se dovedeste a fi, in Siria dar si in alte parti, de fapt, „iarna". Toate aceste tari sunt, insa, majoritar musulmane si de aceea tot ceea ce s-a petrecut si se petrece de vreo doi ani incoace in interiorul lor prezinta unele elemente comune. Asadar, mai degraba am putea spune „primavara musulmana" numai ca, asa cum am amintit mai sus, nu prea putem vorbi de „primavara", adica de o innoire radicala si de un progres vizibil al acestor tari spre democratia autentica, adica spre aplicarea marilor principii ale libertatii, egalitatii, drepturilor omului, laicitatii etc. Si, totusi, unii sustin ca dincolo de manifestarile concrete, specifice fiecareia dintre aceste tari, ale acestor miscari, de violenta demna de evul mediu in unele cazuri ca Libia si Siria, de apelul „revolutionarilor" la Sharia, adica la principii si valori ale legii musulmane depasite de timpuri etc., in toate aceste tari ar fi vorba despre un mars inexorabil spre democratie, modern