Probabil că doar „puterea” dintre 1997 şi 2000 a mai încasat atâtea critici şi acuzaţii ca cea de acum. Şi acest lucru n-ar trebui să mire pe nimeni: rostul presei este să critice - cu măsură, bun simţ şi pe bază de argumente - Puterea, iar al Puterii să ţină cont de aceste critici şi să nu se lase ameţită de dragul puterii. Este jocul democratic care oferă cetăţeanului garanţii că cei pe care i-a ales n-o vor lua razna în momentul în care se vor vedea cu capacitatea de decizie în mână.
Ce este îmbucurător este faptul că spre deosebire de alte perioade istorice, „bătălia” dintre putere şi presă se duce cu mijloace civilizate şi, mai ales, legale. Cu excepţia unui ministru de pe la agricultură, notoriu pentru ranchiunele şi setea de răzbunare, nici unul dintre puternicii zilei - începând cu preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu - nu au recurs, până acum, la mijloace incorecte pentru a închide gura celor critici sau pentru a le cumpăra bunăvoinţa.
Preşedintele se ia la harţă cu orice jurnalist despre care crede că-l critică pe nedrept, dă buzna cu telefonul în emisiune sau dă replici pe unde apucă, dar atât. Tăriceanu e mai diplomat: când poate se face că n-aude, sau răspunde în doi peri. Dar n-am aflat ca vreunul din ei să fi făcut ce-a făcut puterea dinaintea lor: să trimită Garda Financiară să scotocească prin registrele societăţilor editoare, sau să pună poliţia, să intercepteze corespondenţa sau telefoanele celor de pe lista neagră. Sau, mai simplu şi mai direct, să-i taie după bunul plac de la contribuţii publicitare sau de la alte surse de finanţare.
Guvernul Năstase a aplicat, din acest punct de vedere, o politică pe cât de dură şi de incorectă, pe atât de ineficientă. Mai întâi, publicitatea de stat şi reeşalonările datoriilor au fost folosite ca principale pârghii de stimulare sau de descurajare a anumitor atitudini. Mai mult, prin de