Orice emisiune de radio sau TV care se respectă are unul sau mai multe telefoane la care publicul poate suna şi interveni în direct. Sînt, care va să zică, după o vorbă mai nouă (dar cît de uşor ştim noi să asimilăm noul...), interactive. Termenul interactivitate a fost preluat din informatică, unde denumeşte, conform definiţiei clasice, particularitatea unor sisteme de a permite "acţiuni reciproce în mod dialogic cu alţi utilizatori sau cu aparate, în timp real" (Françoise Holtz-Bonneau, L'image et l'ordinateur, Paris, 1986). Intrat în media, cuvîntul desemnează posibilitatea publicului (=receptorilor) de a interveni în emisie, folosind acelaşi canal cu emiţătorul. Pasul înainte e foarte mare faţă de comunicarea monodirecţională care funcţiona în mijloacele de informare tradiţionale. În cazul unui ziar, de pildă, feed back-ul imediat, direct, este imposibil. La fel şi în cazul emisiunilor radio-TV "pe stil vechi". În Occident, apariţia interactivităţii a fost posibilă datorită progresului tehnologic în materie de comunicaţii. Pentru noi, cei care ştim ce înseamnă presa controlată de partidul unic, ea are o valenţă în plus: după decenii de emisiuni făcute "pe linie" şi bine injectate ideologic, redescoperim discuţia deschisă şi necenzurată. Libertatea de expresie mai marchează un punct: pe de o parte, realizatorii au posibilitatea de a se confrunta în direct cu cei cărora le sînt adresate programele; pe de altă parte, masa publicului poate lua cunoştinţă în mod nemijlocit de părerile, întrebările, reacţiile unor voci din mulţime. Extins cu o mare rapiditate în domeniul audiovizualului, devenit monedă curentă pe Internet, mecanismul interactivităţii este mica zeitate la care se închină, pe toate meridianele, realizatorii de programe, şi care le dă maselor iluzia participării. Cu condiţia ca ambele părţi să aibă ceva de comunicat, desigur. Ascult adesea cu uimir