Aproximativ 4.000 de „Tuţgureanu“ şi „Garcea“ au protestat îmbrăcaţi cu hainele din dotare în cadrul unui miting organizat în Capitală de Sindicatul Poliţiştilor. Domnii poliţişti au cerut guvernului modificarea Statutului poliţistului, locuinţe de serviciu, asistenţă juridică în instanţă şi rezolvarea diferitelor chestiuni legate fie de activitatea profesională, fie de drepturile salariale. Un demers firesc. De fapt, ar fi firesc dacă protestatarii nu erau poliţişti români. Nu spunem că ei nu au drepturi şi că le este interzis să lupte pentru apărarea lor. Numai că despre Poliţia Română şi despre „miliţienii“ ei cetăţeanul are o părere proastă şi foarte proastă. Poliţistul rutier este primul amintit atunci când omul îşi varsă năduful pe poliţie. Legendele urbane care circulă despre acesta ni-l descriu ca pe un individ gras şi impertinent, care îţi caută pricină de amendă numai şi numai pentru a smulge de la tine suta de lei ca „mică atenţie“ pentru îngăduinţa lui. Alături de poliţistul rutier, în clasamentul antipatiei cetăţeanului se află cel de proximitate. Cartierele de margine ale marilor oraşe româneşti devin zone interzise după apusul soarelui. Găştile de cartier, bandele de ţigani, fel de fel de indivizi violenţi bântuie fără ca echipajele Poliţiei de Proximitate să intervină. Cetăţeanului de rând îi este teamă să sune la poliţie pentru că anonimatul lui nu este protejat. Dacă face greşeala să cheme totuşi poliţia, pentru a-i potoli pe derbedeii care fac scandal pe zgomot de manele, se va trezi peste câteva ceasuri cu maşina zgâriată sau chiar ameninţat cu bătaia de respectivii infractori. Nu mai amintesc de ciudatele prietenii care se leagă între unii poliţişti şi infractorii mărunţi ai cartierului.

Poliţia Română are mari probleme de imagine şi de funcţionalitate. Poate că uneori poliţiştii sunt criticaţi nejustificat. Cunosc oameni în Poliţia Română c