Cuvintele rostite pe 9 mai 1877 de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, au fost sinonime cu proclamarea Independenţei României. Reacţiile Marilor Puteri din acea vreme a fost diferite, de la rezervă la ostilitate.
Oportunitatea proclamării Independenţei a fost discutată încă din 7 mai 1877, într-o şedinţă a Consiliului de miniştri. Proclamarea independenţei într-o şedinţă publică a Camerei – scrie N. Iorga – era dorită acum de M. Kogălniceanu, după ce C.A. Rosetti (preşedintele Adunării Deputaţilor) se asigurase de numărul necesar de voturi.
Două zile mai târziu, deputatul N. Fleva a interpelat Guvernul dacă a adus la cunoştinţa Puterilor garante ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă şi, prin urmare, „independenţa absolută a României”. Răspunzând interpelării, Mihail Kogălniceanu (ministrul de externe) sublinia, în aplauzele deputaţilor, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”.
La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“.
Consecinţele obţinerii Independenţei
Reacţia Marilor Puteri a fost diferită: de rezervă (Franţa) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman şi Regatul Unit). Opinia publică internaţională a fost însă, favorabilă luptei poporului român.
Mihail Kogălniceanu a cerut încă din 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”. Documentul a fost întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri. @N_P
