Vigoarea unei teorii se măsoară după gradul de iradiere în cîmpul altor discipline. Ceea ce înseamnă că succesul îi este cu atît mai pregnant cu cît domeniile în care i se simte influenţa sunt mai îndepărtate.

În această privinţă, fizica contemporană nu are rivali, tiparul ei pătrunzînd peste tot şi ajungînd să dea naştere unei veritabile mode a expresiilor cu ştaif. Mai mult, chiar dacă nu ţi-ai propus vreodată să înţelegi semnificaţia fractalilor, a supercorzilor sau a principiului de incertitudine, prezenţa lor e cu neputinţă de evitat, pînă într-atît de saturat e aerul epocii de sunetul lor. De aceea nu-i de mirare că ele au devenit termeni uzuali, adevărate ticuri mentale ce ilustrează hegemonia unei ştiinţe care, în peisajul cunoaşterii actuale, a ajuns să dea tonul dominant.

Ernest Rutherford spune undeva că cine nu poate explica o problemă fizică în termeni simpli, acela nu a înţeles-o cu adevărat. În volumul Universul elegant, Brian Greene, matematician specializat în fizica cuantică la Universitatea Columbia din SUA, încearcă să demonstreze că a înţeles teoria supercorzilor, povestind-o cititorilor în termeni cît mai accesibili. Rezultatul este o suită de comentarii ingenioase pe marginea unor chestiuni de o abstracţiune atît de sofisticată, încît nu o dată te întrebi dacă ceea ce citeşti e ştiinţă sau, dimpotrivă, filozofie. Urmărindu-l pe autor, îţi dai seama că una este să fii iniţiat într-o teorie şi cu totul altceva e s-o poţi explica altora, ieşind în afara obişnuinţelor ei de gîndire. Cu alte cuvinte, cine vrea să povestească fizica are nevoie de o facultate aparte de ordin lămuritor, o facultate cu ajutorul căreia poate da misterului o faţă precumpănitor intuitivă.

Prin uriaşa promisiune pe care o reprezintă, teoria supercorzilor e reîncarnarea Sfîntului Graal şi ipostaza modernă a pietrei filozofale. De l