Romania incepe sa piarda statutul de tara in care forta de munca este foarte ieftina. Tendinta, care a afectat deja doua dintre domeniile traditional profitabile din economia romaneasca - confectiile si contructiile -, se extinde catre alte domenii.
Revendincari salariale importante afecteaza, dupa cum au demonstrat-o recentele greve de la Dacia si Sidex, zona privata unde eram obisnuiti, mai degraba, cu proteste pentru pastrarea locurilor de munca sau fata de investitori pusi pe falimentarea intreprinderii. Chiar daca cele doua greve nu le-au adus manifestantilor rezultate spectaculoase, ele dau un semnal care s-ar putea propaga rapid.
Muncitorii incep sa-si puna problema de ce acelasi patron, ca se numeste Renault, ArcelorMittal sau cine stie cum altfel, sa-i plateasca mizer desi produsul muncii lor este exportat si vandut in strainatate la acelasi pret cu cel obtinut in tari unde muncitorii sunt incomparabil mai bine platiti.
Protestele ca si reactia la ele au, desigur, un puternic specific romanesc ce nu le-a scapat ziaristilor straini, mai ales celor francezi, care au monitorizat protestele.
Specificul roamanesc al grevelor
Obisnuiti cu grevele de la ei din tara, jurnalistii straini au fost in primul rand uimiti sa constate cat de independenti sunt liderii de sindicat fata de sindicalistii pe care-i reprezinta. La Dacia, spre exemplu, protestatarii aflau de la televizor ce oferta a mai facut administratia si care este raspunsul la ea. In mod normal, liderii sunt doar o curea de transmisie, iar deciziile pot fi luate exlusiv de adunarea sindicalistilor.
A fost de-a dreptul ilar sa vedem cum angajatii de la Dacia au aflat din presa despre incetarea protestului si conditiile armistitiului. Multi dintre ei au fost, de altfel, dezamagiti.
Ruptura aceasta dintre lideri si cei pe care-i
