„Cea mai tristă formă a distrugerii patrimoniului rămîne, în fapt, necunoaşterea lui.“ Această afirmaţie am găsit-o în articolul „Cum poţi ţine în viaţă patrimoniul. Răspunsul unui manual şcolar“, publicat de Cristina Bogdan în revista Cultura, în numărul din 6 decembrie 2012. Ea reflectă foarte bine ideea de la care a pornit propunerea de creare a unei Facultăţi de Studiu al Patri­moniului în cadrul Universităţii din Bucureşti. Voi porni de la experienţa personală a contactului cu un anumit tip de patrimoniu, petrecută la începutul anilor ’90. Proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie, cu diplomă pe care scria „Istorie-Filozofie“, am devenit, din vara lui 1991, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român, în interiorul secţiei de Patrimoniu. În această calitate am început, chiar din primele luni de muncă, să iau parte la cercetări de teren care vizau repertorierea centrelor ceramice încă active în diverse zone ale României. În acelaşi timp, am făcut parte din echipa coordonată de Horia Bernea, care a organizat expoziţia de bază a muzeului. Pot să spun că aproape nimic din ceea ce studiasem în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit în mod direct pentru ceea ce am avut de făcut la Muzeul Ţăranului. Desigur, aveam o viziune diacronică asupra obiectelor şi fenomenelor de care mă ocupam, ceea ce mă ajuta să le plasez în context şi să le analizez, aplicîndu-le, instinctiv, metodele criticii textului pe care le învăţasem cu referire la documentele scrise studiate pînă atunci. Ştiam ceva paleografie chirilică şi astfel am putut să descrifez în arhive diate şi foi de zestre pentru a ilustra permanenţe, dar şi evoluţii ale culturii materiale tradiţionale. Pe teren însă, faţă în faţă cu olarii care mă priveau circumspect şi adesea refuzau să spună prea multe despre ceea ce fac, temîndu-se că informaţiile vor ajunge la Fisc şi se vor trezi cu alte impozite, pregătirea din faculta