La puţină vreme după ce Principele Carol – fiul cel mare al perechii moştenitoare a tronului României – şi-a serbat majoratul (la 15 octombrie 1911) – presa românească, şi nu numai ea, a început să urmărească cu interes toate mişcările pe care prinţul le făcea, trecând dinspre adolescenţă spre viaţa adultă, dinspre o existenţă fără giji spre una care să-l pregătească pentru misiunea sa viitoare de monarh al unei ţări din sud-estul Europei.

Dacă ar fi s-o luăm în ordine, ar trebui să spunem că, mai înainte de orice, Carol şi-a luat brevetul de tunar (avea să treacă, apoi, prin toate armele, condiţie esenţială pentru cel care ar fi devenit şi şeful supreme al armatei…). Apoi… pe cel de şofer, chiar înaintea tatălui său, Principele Ferdinand, care şi-a susţinut examenul de conducător auto pe la sfârşitul lui februarie 1912. După aceea a fost iniţiat în tainele zborului, alături de tinerii aviatori români, pe câmpul de la Cotroceni. S-a urcat şi el "în înaltul cerului”, pe unul dintre biplanele Farman (despre care se spune că nu erau "originale”, ci doar construite de mecanicii tinerei aviaţii româneşti în hangarele de la Chitila), luându-şi brevetul de pilot din mâna Prinţului George Valentin Bibescu, preşedintele Ligii pentru aviaţiune. Era cam pe vremea în care locotenentul Gheorghe Caranda murea într-un accident aviatic, primul petrecut în România. Dar cumplita întâmplare nu l-a descurajat…

Toate aceste brevete, însă, nu ar fi însemnat mare lucru, dacă principele nu ar fi trecut, ca toţi cei de vârsta sa, prin "furcile caudine” ale bacalaureatului. Ceea ce s-a şI întâmplat, în iunie 1912.

De pe 26 iunie până pe 29, o comisie de bacalaureat, compusă din eminenţi profesori din epocă, s-a deplasat la Sinaia, acolo unde Principele Carol urma să susţină examenul pentru absolvirea cursului liceal. Comisia era compusă din profesorii: C. Litzica, Gh. Adam