Public sau privat? Imaginea unui conflict ireductibil între sectorul public și cel privat, între Stat și contribuabil, între colectivitate și individ, a invadat imaginarul colectiv românesc după 1990. Tema a crescut în timp și a atins apogeul în timpul guvernului Boc, cînd sectorul public a fost prezentat ca „povara“ care nimicește viitorul României, al societății. Dar nici guvernul învestit după alegerile legislative din decembrie, cu toată legitimitatea celor 70% dintre mandate, nu pare capabil, dacă nu să rezolve, măcar să gestioneze această situație. Iar dificultatea nu se datorează doar ezitărilor unei clase politice confuze și precare, ci și îndoielii generalizate la toate nivelurile societății. Neîncrederea în „Stat“, moștenită din perioada comunistă, a devenit în postcomunism – ca urmare a promovării ca adevăr absolut a temelor neoliberale de către actori credibili precum mass-media și societatea civilă – o respingere de multe ori vehementă a spațiului public și mai ales a acțiunii publice coordonate de autorități, fie acestea naționale sau locale, și, mai recent, și europene. Departe de a fi o excepție românească, această contestare a rolului spațiului public în viața socială, chiar dacă în alt registru, se regăsește peste tot în Europa și în nordul Americii. Dacă tema nu este nouă, fiind o relicvă a „revoluției“ neoconservatoare generate de thatcherism, criza economică actuală pare să îi fi dat noi semnificații. Așa că, alături de reflectarea unui anticomunism militant alimentat de experiența comunismului real în Estul Europei, refuzul spațiului public exprimă și o tendință economicistă. Pentru cei care văd în economie centrul organizării sociale, libertatea individuală de inițiativă este îngrădită de existența unui stat prea puternic.

În România, acest stereotip ideologic, provenit dintr-o simplificare a neoliberalismului de nuanță hayekia