Asemenea lui Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu este marcat de stigmatul pe care i l-a aplicat critica interbelică: imaginea „scriitorului de succes“ este una care explică, până la un punct, plasarea lui într-un strat al literaturii care se învecinează cu romanul popular, într-o companie prea puţin onorantă. Pecetea simbolică evocată este responsabilă şi pentru incapacitatea de a recunoaşte în Cezar Petrescu pe unul dintre cei mai abili mitografi pe care i-a oferit câmpul intelectual autohton. Există, în vasta sa operă, o pulsiune ideologică ce rămâne a fi explorată. Propria sa versatilitate (trecerea de la „reacţionarismul“ de extracţie maurassiană la entuziasmul realist-socialist) este relevantă pentru biografia unei epoci.

Diluţia dialogală şi jurnalistică care i se poate reproşa traduce şi febrilitatea cu care Petrescu încearcă să transcrie mutaţiile de adâncime ale unui timp cu accelerare istorică fără precedent. Miturile, fantasmele, utopiile sunt parte a patului germinativ din care se nutreşte ficţiunea sa. Atunci când romancierul devine ideolog, scriind în Enciclopedia de la 1939 capitolul dedicat domniei lui Carol al II-lea, se realizează joncţiunea, naturală, dintre imaginarul autohtonizant al unui regim de autoritate personală şi fondul sămănătorist al autorului însuşi, fond niciodată reprimat cu adevărat.

Cel ce refuzase politica „partidelor“ îl elogia, acum, pe Voievodul ce unea o Românie întoarsă către rădăcinile sale. Fascinaţia cezarică a mandarinilor valahi era relevată, dramatic, de ralierea lui Cezar Petrescu: o raliere ce proba potenţialul rezidual de fascinaţie al oricărei soluţii ce punea în pagină, spre a relua formula lui Sorin Alexandrescu, regresiunea către premodern. Epoca de după 1945 anunţa o altă convertire, nu mai puţin spectaculoasă, convertire ale cărei urme se văd în energia cu care romancierul răspunde „comenzii soci