Presupun că atunci cînd aţi venit în 1990 în România, la întîlniri cu reprezentanţi ai unor instituţii, cu proaspeţii oameni de afaceri de atunci sau cu diplomaţi, aţi fost de multe ori uimită de unele comportamente ale acestora.
Am observat în primul rînd că exista o mare de teamă de alţi oameni şi asta se manifesta prin faptul că se spune întotdeauna mai întîi nu. În străinătate, oamenilor le place jocul acesta al seducţiei şi vor să fie şarmanţi şi cuceritori şi deci spun întotdeauna da. Sînt receptivi şi binevoitori de la început. În acest sens, noi sîntem foarte diferiţi şi asta cred că se explică prin faptul că, din punct de vedere istoric, am avut foarte mulţi oaspeţi neinvitaţi prin ţara noastră şi asta ne-a făcut reticenţi. Eu am fost foarte surprinsă în 1990 de acest frecvent „Nu, nu se poate“. Şi am un amic libanez care a spus într-un discurs că cele două cuvinte definitorii pentru România i se par a fi no şi I know.
Cu alte cuvinte, nu ne mai trebuie nimic pentru că ştim deja totul.
Da, asta e foarte drăguţ pentru că, într-un fel, aşa apărem în ochii străinilor. Dar în 1990 m-a surprins că nimic nu se putea. Toţi spuneau că n-o să iasă, că deja au mai încercat odată şi aşa mai departe. Erau foarte mult pesimism şi negativism. La vremea respectivă, creasem la Fundaţia Soros o mică puşculiţă în care, cine spunea un asemenea nu, punea cîte 100 de lei. Se adunau bani foarte mulţi şi mergeam să mîncăm cu ei.
Alt lucru care mă surprinde este că pentru noi nu pare natural să spui bună ziua cînd intri într-un loc public. Spre exemplu, cuiva care intră într-un lift cu alte persoane, de obicei nu-i vine să spună bună ziua. Dacă eu spun bună ziua, uneori celorlaţi li se pare şocant. Astea sînt nişte lipsuri foarte evidente de civilitate.
De asemenea, mă şochează că în instituţiile publice, la guvern sau la ministere, chiar şi dup
