Obiceiul de a pleca vara în călătorie, combinînd căutarea unor locuri îndepărtate, despre care prietenii ar fi dornici să audă, cu fuga de dogoarea mocnită de acasă, pare să fi apărut în Franţa (care este, oricum, patria "turismului", cuvînt introdus de Stendhal), în secolul al XIX-lea. Reportajele prilejuite de asemenea expediţii încep să cuprindă şi Dunărea de Jos, după ce Principatele Unite au avut o Capitală deschisă vizitelor pe care, în urma diplomaţilor şi comercianţilor, le făceau ziariştii, atraşi de subiecte exotice. Un asemenea călător atras de farmecul Orientului a fost şi Albert Millaud care, coborînd de la Viena la Constantinopol, şi-a publicat relatarea mai întîi în foiletoane trimise pe parcurs, apoi într-un volum intitulat Voyages dâun fantaisiste (Paris, 1873). Venit cu trenul de la Pesta, el s-a îmbarcat la Buziaş pe un vapor austriac, pe care l-a schimbat la Turnu-Severin cu altul, francez. Pe drum, a aflat că va intra într-o ţară care "produce grîu pentru lumea întreagă", ceea ce, chiar atunci, era o exagerare. Printre tovarăşii de călătorie îi place să o amintească pe "prinţesa văduvă Ghika": aceasta, "franceză prin naştere", se întorcea la Bucureşti pentru afaceri, dar suspina după Parisul de care se despărţise de cîteva săptămîni. Era, desigur, Aurélie de Soubiran, care fusese măritată cu beizadea Grigore, fiul domnului muntean din 1822-1828, şi care, între alte opere literare, a scris şi o carte despre români. Erau şi alţi "valahi" care cunoşteau perfect Parisul, citiseră tot, chiar ultimul roman al domnului Octave Feuillet, lectura lor zilnică fiind Figaro şi Le Gaulois. Aceşti orientali primitori l-au convins să vină la Bucureşti, împreună cu doi compatrioţi medici pe care-i întîlnise pe vapor.
Primele impresii le-a înregistrat ca oaspete al unui "nabab": se vede că erau mai mulţi pe atunci. Pe acesta îl chema Ulise Creţianu. A
