Trăim nişte vremuri care stau sub semnul reality show-ului. Totul e de arătat şi de vânzare la televizor, inclusiv viaţa personală sau lucrurile care ţin de intimitate.

Spălarea rufelor în public a devenit un sport din ce în ce mai frecventat - şi astfel apar tot felul de vedete, pe baza singurei „calităţi" că sunt campioane la acest sport. Aflăm tot timpul de cine s-au mai îndrăgostit, ce şi-au mai cumpărat, cu cine s-au mai certat sau cu ce ojă şi-au dat pe unghii.

Psihiatrii au identificat şi o afecţiune care se leagă de ideea de reality show: numele ei este „sindromul Truman", după filmul „The Truman Show", regizat de Peter Weir, în 1998. În acel film, Truman, personajul jucat de Jim Carrey, realizează la un moment dat că viaţa lui e compusă din lucruri stranii, că există o conspiraţie în jurul lui şi, până la urmă, că e pionul central al unui reality show, în care toţi ceilalţi oameni sunt actori sau figuranţi. El era singurul care nu ştia că e filmat în permanenţă.

Cei diagnosticaţi cu sindromul Truman cred că-şi trăiesc vieţile în cadrul unui reality show din care nu mai pot ieşi. Nu mai au încredere în nimeni şi consideră că toată lumea, inclusiv persoanele apropiate, joacă un rol. Şi, desigur, că sunt filmaţi în permanenţă. Sindromul Truman ar putea explica şi comportamentele unor personaje mediatizate de la noi, care se manifestă oricum, numai ca nişte oameni normali nu.

Astfel putem vedea o întreagă galerie de Nikite, Biance ale lui Bote şi Botezaţii lor, „Războinici ai luminii", tribuni sau politicieni de tot felul - cu care, în ciuda aberaţiilor pe care le fac şi spun, camerele de luat vederi sunt foarte prietene. Mai rău este că, arătate tot timpul la televizor, aceste personaje ajung să fie modele pentru omul de rând care stă în faţa micului ecran.

Medicii spun că procesele de degradare psihică, în cazul sindromului Truman,