Indiferent de forma socială sau afectivă pe care o primeşte, muzica clasică e o prezenţă constantă în viaţa mea. Odată cu trecerea timpului, cu „experienţa“ şi cu bibliografia mai extinsă, învăţ să accept sau să mă bucur mai intens de feluritele faţete ale acestui fenomen. Încă îmi amintesc de mirarea copilărească în faţa primelor exerciţii pentru pian de Hanon şi de revolta ulterioară contra sistemului de învăţămînt care nu forma caractere artistice, ci, în principal, executanţi. Mă afectează puternic lucrurile pe care le aflu, citind sau discutînd, despre sistemul de management sau despre toată suita de practici, precar morale sau privitoare la onorarii, care se datorează star system-ului dezvoltat agresiv încă de la începutul secolului trecut. Mă înfior uneori la gîndul că „a te lăsa pur şi simplu în voia muzicii“ poate fi, pînă la urmă, invenţia unui manager întreprinzător şi, de ce nu, şi vizionar. „It takes art to make a company great“ spunea, în anii ’60, un reprezentant al unuia dintre cei mai mari producători de tutun.
Din copilărie trebuia să pendulez între un cartier care, după Revoluţie, duduia de La Bouche şi „Lambada“ şi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“, unde orice altă muzică în afară de repertoriul clasic era privită ca „uşoară“ sau „decadentă“. Ruptura aceasta pe care o resimţeam la nivelul societăţii şi pentru a cărei existenţă nu aveam nici un răspuns – nici personal, nici din cărţi – m-a determinat să caut mereu diferite rezolvări vizavi de percepţia sau de tipologiile umane rezultate din contactul cu această artă. Astăzi mă gîndesc şi că Einstein on the Beach, creaţie semnată de Philip Glass şi de Robert Wilson – care, la Amsterdam, anul acesta, s-a bucurat de cinci reprezentaţii cu casa închisă –, n-o să reuşească poate nici în 100 de ani să trezească acelaşi interes aici. Poate acest lucru se datorează şi felului paradoxal în care chi