Aşa cum spuneam şi altădată, poezia lui Valeriu Mircea Popa este cea a unei profunde solitudini. Prin definiţie, solitudinea reprezintă o restrîngere drastică, dacă nu chiar o suspendare a relaţiilor eului cu lumea. Aceasta din urmă suportă o reducţie al cărei tablou se încheagă din fapte minime, din deşeurile grandorii. E o lume de uz personal, am zice homeopatică: "oare de ce s-a ofilit frezia// doar o pusesem chiar lîngă fereastră/ într-o carafă destul de încăpătoare/ plină cu sînge/ de la robinetul din bucătărie// nu înţeleg" (unu ianuarie). Moraliile apar şi ele la o scară (aparent) micşorată: "de fapt se poate plînge/ şi la înmormîntarea unei prostituate// ajunge să-ţi imaginezi/ că tu eşti acolo/ pe catafalc// în magazinul de după colţ// multipla umbră a unei insecte/ invizibile" (ibidem). De fapt presiunea interioară a substanţei creşte, într-o inversă proporţie cu suprafaţa redusă ce o înscrie. Minimalizările au un sens ironic. Atmosfera e intens bacoviană, cu toate că limbajul total diferit îndepărtează complet ideea de epigonism. Valeriu Mircea Popa îşi are propriile obsesii, propriile ritualuri, propriul cod. Din punct de vedere formal (dar nu numai) - poetul îşi exprimă decepţia faţă de un univers care şi-a pierdut exactitatea geometrică, acel model suprem al preciziei, lăsînd loc aproximărilor, informului, anarhiei. Să reamintim că, opuse naturii, peisajele abstracte constituie însemnele spiritului pur, esenţa regnului absolut care e artificiul. Simbolul intrinsec al poeziei în cauză e un sacrificiu al geometriei: "dar ce ştie un cristal/ despre ucigătoarele pasiuni diagonale" (foiţa de staniol). Sau: "cine o fi cutreerat pe acolo/ mai înainte/ părăsindu-şi înăuntru tălpile// şi o flamură triunghiulară" (ibidem). Sau: "circumferinţa cercului o fi fost altădată/ un vîrf de compas Richter// o biblie pentru furnici/ sau alte culori excomunicate// rid