Tata, mama, naşul şi nănaşa literaturii şi naţiunii române este de departe I.L. Caragiale. Singurul care a prins care e şpilul acestui popor. Pe care l-a iubit fără rezerve. Dincolo de ironiile şi glumele lui, dincoace de furiile şi amărăciunea din unele momente. De la moartea lui Caragiale s-au scurs o sută de ani. Mai este puţin şi se încheie anul Cara­giale. Am un vag sentiment că evenimentul în sine trece discret pe lîngă noi. Sau a trecut deja. Nişte manifestări oficiale, cîteva spectacole la Naţionalul bucureştean, cîteva alte momente solemne, consumate nu se ştie bine unde şi cînd. Anonimatul ca formă de protecţie a celebrităţii. Cu multă discreţie, nu care cumva să deranjăm vedetele zilei. Discreţia. Ca şi moartea lui Alexandru George, a lui Constantin Ţoiu – ăştia cine mai sînt?, se poate întreba un întreg popor care e teribil de curios ce s-a mîncat la nunta lui Cristi Borcea –, ca şi atîtea alte momente cu semnificaţii ce trec discret pe lîngă noi. De aceea îmi permit să atrag atenţia asupra unei apariţii de excepţie. Este vorba despre o nouă ediţie din Viaţa lui I.L. Caragiale (Editura Humanitas, 2012) de Şerban Ciocu­lescu. Caragiale este Shakespeare al nostru. Criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu – „Şerban cel Rău“, cum îl denumeau amicii – a pus cap la cap toate detaliile biografice în concordanţă cu cele bibliografice. Aşa s-a născut această carte alcătuită temeinic şi fără crispări inutile. Scrisă cu răbdare de copist medieval, cu tenacitate de detectiv britanic şi de admirator român necondiţionat. Carte care acoperă exemplar viaţa şi strădania literară a unui scriitor de excepţie. „Prefaţa“ (din 1940) ce deschide volumul este atît de proaspătă şi de vie, încît pare ar fi scrisă astăzi. O uriaşă bibliografie critică s-a mai întreţesut între timp – de la monografii precum cea a lui Marin Bucur pînă la sclipitorul eseu al lui Mircea I