„Aa, ai terminat filologia? Cu româna principal?“, mă întrebă semiamuzat un amic. La răspunsul meu afirmativ a izbucnit în hohote de rîs. Am rămas uşor descumpănită, neînţelegînd exact unde găsea atîta caraghioslîc în situaţia mea de licenţiată la Litere. „Nu pari“, mai zise, rîzînd în continuare. M-am întrebat atunci cum ar fi trebuit să fiu ca „să par“. Şi am rememorat anii de facultate; generaţiile de pe la începutul anilor ’90 cu româna principal. Şi am rîs.
Din amintirea mea s-a ridicat repede şi a luat formă prima categorie: să o numim „căprioarele studioase“. Erau delicatele anului. Le vedeai pe holuri cu mersul unduios (mersul ăsta se face punînd paşii unul fix înaintea celuilalt, cam ca pe cat-walk, aşa) strîngînd la piept mapa doldora de cursuri. Citeau poezie mai ales (unele chiar scriau), erau rupte după Bacovia, simboliştii le dădeau dulci fiori şi-şi încercau stilul în rondeluri parnasiene à la Macedonski. (Recunosc, am scris şi eu unul despre un tub de spray.) Delicatele anului se îmbrăcau mai degrabă în bluziţe diafane şi fuste lungi. Altminteri bune colege, împrumutau fără probleme cursurile şi altor nefericite în preajma examenelor. De multe ori însă, mă exasperau. La acea vreme, făceam seminariile la literatura română modernă cu celebrul, cu auctorele Mircea Cărtărescu. Sălile de seminar găzduiau cam la vreo 20 de studenţi, nu mai mult. Ei bine, noi ăştia care chiar aveam seminar cu Cărtărescu nu apucam aproape niciodată locuri din cauza „căprioarelor“ care se adunau din toţi anii să-l asculte pe profesor. (Cursurile erau, ce-i drept, foarte bune.) Şi trebuia atunci să dăm piept cu o ceată necunoscută de sabine gracile care fluturau extaziate din gene la mustaţa poetului. O bătălie surdă pentru scaune, cu mijloace mai puţin poetice, dădea să înceapă.
O altă categorie care mă cam speria era cea a „studioaselor agresive“. De ele nu p
