Ponta s-a dus la Bruxelles ca să-i lumineze pe liderii europeni în legătură cu mineriada, puciul, genocidul şi lovitura de stat care au lovit nemilos fostul partid de guvernământ. Şi nu se duce cu mâna goală, ci cu deciziile Curţii Constituţionale care spun că ceea ce s-a făcut – cu “violenţa” şi “viteza” cunoscute – a fost sută la sută democratic. Desigur, după tot tărăboiul provocat de pedeliştii loviţi în moalele capului, eforturile sale rămân oarecum platonice, pentru că nimeni nu este dispus să spună: da, am făcut o greşeală, ne-am lăsat impresionaţi de vaietele Monicăi Macovei, retractăm! Vor spune cel mult că trebuie manifestată mai multă blândeţe faţă de opoziţie şi grijă filială faţă de cel care a fost părintele – cam vitreg – al naţiei vreme de opt ani, până când copiii s-au emancipat şi nu-l mai vor. Ba chiar intenţionează să-i ia locul. Despre refuzul lui Joseph Daul de a-l primi pe Ponta, întâmpinat cu urale de cercurile portocalii, mă voi mărgini să spun că e cam cum Blaga nu l-ar primi pe Vanghelie, sau ceva asemănător.

Din şirul de decizii ale Curţii Constituţionale, una singură reţine atenţia şi va genera în continuare disensiuni în rândul clasei politice. Este cea referitoare la Legea Referendumului. Liniştea suspectă, aproape resemnare, cu care USL a primit-o, angajându-se să o respecte cu sfinţenie vine dintr-un fapt nu prea evident la prima citire. Curtea Constituţională a analizat proiectul adnotat de PDL, prin care se dorea – atunci când mai dispunea de o majoritate parlamentară asiguratoare – ca nimeni, niciodată să nu mai poată repeta isprava din 2007, cel puţin atât timp cât tătucul Băsescu mai era la Cotroceni. Adică s-a confecţionat un instrument care îl punea, practic, la adăpost pe acesta: condiţia ca la referendum participarea să fie de minimum jumătate dintre cei înscrişi pe liste. Adică vreo 9 milioane. Or, 9 milioane de români