Pe la inceputul anilor '90, multi dintre noi mai erau inca studenti si isi bucurau sufletul cu momentele astea frumoase ale vietii de camin, la prima despartire de familie, dar cu un altfel de sentiment al libertatii, care avea sa fie si unul definitiv. Nu stiu cum se face, dar in vremurile acelea, cand unii vedeau pentru prima oara un televizor color si o sticla de coca-cola, traind intr-un fel sau altul sentimentul descatusarii culturale, si cand apareau primele editii din Cioran, Eliade si Kamasuthra, aveam un sentiment de stabilitate si buna dispozitie. Faceam primii pasi pe strazile unui oras care ma fascina, ma incalzea pur si simplu si pentru care juram credinta vesnica. Poate ca si tineretea desantata ne dadea celor mai multi dintre noi imaginea unei eternitati "de-ucigatoare visuri de placere". Incepusem sa cunosc, impreuna cu bunii mei amici, boema ieseana, despre care profesorii si pensionarii povesteau atat de multe lucruri, si din care ei insisi faceau parte, in dupa-amiezi pline de plictiseala caniculara, iar imaginile erau atat de puternice, de parca nimic nu s-ar mai fi schimbat de secole.
Era bine... erau si niste bani, si puteai sa conduci o fatuca pe la camin, sau sa dai o bere unui prieten secat si picat pe la nu s' ce examen. N-a fost sa traim asa pana la capat, dezlipiti de pretentii materiale, de orgolii si glorie, iar boema Iasului a inceput sa se ascunda, sa devina o chestiune pentru initiati, unde nu oricine se poate insinua. Generatiile care au venit cam dupa '95-'96 n-au mai avut fericirea acelor vremuri. Au ajuns in Iasi, inclusiv cu o alta mentalitate, mai mult decat postmodernista, plina de avioane si aspiratii efemere, si mai rau decat asta, mai putin sincera si profunda. Cu mai putina carte stiuta, cu mai putine preocupari "studentesti".
Cei care au trait primii ani de libertate, cand constiinta tanara si puternica