„Aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi" - sintagma surprinde, sintetic şi trist, esenţa bătăliei politice din anul care stă să se încheie, bogat în experimente politice, în explorări, prin bogăţia formelor de critpo-autoritarism sau în inovaţii conceptuale dintre cele mai surprinzătoare.
Alegerile din 9 decembrie nu au făcut decât să pună sigiliul legitimităţii degajate de votul popular pe un regim care nu garantează nimic, cu excepţia surprizelor, cel mai adesea neplăcute, de tot felul. Iar pseudo-opoziţia parlamentară, rezultată în cel mai bun caz dintr-o incapacitate cronică de a se adecva situaţiei şi de a deveni vizibilă chiar pentru potenţialii susţinători, este deja pur decorativă. Ea este gajul respectabilităţii unei majorităţi care ne întoarce simbolic în urmă cu 23 de ani şi care dezgroapă, una câte una, toate temele dragi naţionalismului ceauşist de la sfârşitul anilor '80, le amestecă abil cu un bouquet garni de arome democratice şi le ambalează cu hârtie patriotică. Cum altfel se pot explica derapajele naţionaliste din ce în ce mai evidente prezente seară de seară pe postul de televiziune al guvernului, Antena 3, diatribele antieuropene şi pledoariile sămănătoristo-populiste?
Paradoxal însă, parlamentul ieşit în urma alegerilor din 9 decembrie nu e nici pe departe rezultatul unei distorsiuni a votului, nu e o aberaţie creată de redistribuire, ci e, dimpotrivă, imaginea fidelă a regimului politic românesc: prea confuz pentru a putea deveni sintetic, prea corupt pentru a fi cu adevărat solidar, prea neinstruit pentru a fi coerent. Excepţiile - vor exista întotdeauna - nu fac decât să confirme regula. Eşecul la nivel discursiv al campaniei anticorupţie este cât se poate de grăitor, iar episodul Stan, care a servit drept scenă de final precedentului parlament, aruncă o umbră previzibilă pentru ce va însemna constr
