Razvan RADULESCU 1. plutind intr-un sos In cazul cu totul special al lui Mihai Eminescu, ceea ce surprinde este mediocritatea elogiilor, mai mult decit amploarea nationala pe care acestea au capatat-o cu scurgerea secolului. Astfel: a) Criticii, care practica de obicei distantarea fata de obiect, se tulbura cind vine vorba de opera lui Mihai Eminescu, devin seriosi, isi pierd acuitatea si insira platitudini. Misterul creatiei eminesciene ii uimeste in asa masura, incit analiza unui trop, sa spunem, este fie un act imposibil, fie unul iconoclast. Se prefera aproximarea actului creatiei prin metofore si prin sintagma critico-poetica fericita. Citind comentariile lor la textele lui Eminescu, iti vine sa crezi neconditionat in acea teorie care spune ca orice critic este un prozator sau un poet ratat. b) Poetii, dar si cantautorii, textierii si versificatorii se revendica de la Mihai Eminescu, ii dedica poeme sau il includ pur si simplu in substanta poetica, ca pe un fel de instanta morala si lirica laolalta. "Eminesc-", spunea cu voce tenebroasa Adrian Paunescu la cenacluri, si stadionul adauga: "uu-uu-uu". "Eminescu sa ne judece" este refrenul unui cintec pe doua voci cu acompaniament de chitara care s-a bucurat de o anume notorietate dupa revolutie, in perioada in care peste Prut a fost construit un pod de flori. "Eminescu n-a existat" este inceputul unui poem lamentabil care continua sa faca deliciul profesorilor de literatura romana din licee. c) Sculptorii il reprezinta pe poetul nepereche de predilectie in picioare, gol pusca (de ce?), sau cu sexul acoperit de o naframa incerta ce sfideaza gravitatia. Eminescu are in sculpturi virsta adolescentei si priveste ca spre un pluton de executie. d) Pictorii (aici Sabin Balasa a excelat) ilustreaza fiecare strofa a Luceafarului cu cite o fresca in Universitatea din Iasi. Acolo, hipopotami gratiosi si metafizici plane