Saracia are tot atat de multe intruchipari, cat si bogatia. Unii sunt bogati fara s-o stie, altii-s saraci lipiti, dar cred ca nu sunt, ca au tot ce le trebuie.
E adevarat ca, zicand saracie, toata lumea se gandeste la aceea lucie, care nu mai comporta nici o raportare in jos. Ar trebui sa primeasca un nume aparte, pentru ca e mai mult cazna, decat lipsa. Jurnalistul da adesea peste familii care, desi o duc prost, ar fi foarte mirate dac-ar afla ca tin de straturile nevoiase. Am vrut sa-i ajut pe urmasii unui artist, care detineau o parte insemnata din lucrarile acestuia, sa-si rostuiasca un trai mai bun, asigurandu-le totodata si lucrarilor un alt regim, al circulatiei libere pe piata. Abordandu-i, mi-am dat seama foarte repede ca sunt privit ca un uzurpator. Oamenii ajunsesera exact acolo unde voisera: un apartament la bloc, o "Dacie" si o pensie. Un alt fel de viata, mai indestulat, ar fi insemnat sa-l dovedeasca marginit si pauper pe acela pentru care luptasera saizeci de ani ca sa-l aiba. Ei se simteau castigatorii unei curse si uite ca apaream eu ca sa le spun ca de fapt cursa abia incepea.
Chestiunea era ca mostenitorii acelui stoc de opere nu realizau ce aveau in casa, nu stiau cum puteau fi valorificate tablourile, astfel ca sa castige toata lumea - si ei, si inaintasul mort, intr-o vreme in care toata lumea era saraca, si cultura romaneasca. Habar n-aveau de nimic. Insa erau convinsi ca, stiind totusi mai mult ca altii, stiu destul. Suficient ca sa n-aiba nevoie de invatatura si de un ajutor din afara. As numi genul de saracie in care se complaceau o ignoranta bine chibzuita. Totul pleca de la pragurile fixate de ei saraciei si bogatiei. Discutand despre veniturile unuia din potentatii zilei, capul familiei a melancolizat in limbaj financiar: "Asta precis e om de trei-patru milioane de lei pe zi!". Superlativul, in materie de avutie, era pentru
