Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi, numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea celor care încǎlcau normele de convieţuire.
Regimul comunist a identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns, sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism, solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social. Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu lopeţile în mâini