Zilele trecute, ştiind că mă ocup de maidanezi, un prieten mi-a trimis un SMS: „Un maidanez s-a suit în autobuz; toată lumea îl alintă!“ Peste cîteva minute, urmează un al doilea SMS: „Tocmai s-a suit un homeless; la staţia următoare, călătorii l-au dat jos...“
Cu maidanezii ne-am obişnuit deja, sînt o problemă cotidiană vizibilă, vocală şi, se pare, perenă. În mod paradoxal – sau poate nu –, omologii bipezi ai maidanezilor – oamenii fără adăpost – sînt însă mult mai „tăcuţi“, practic absenţi din discursul public şi aproape neobservaţi de concetăţenii lor, fie ei şi iubitori de animale. Numărul de articole care le este dedicat în presă este mult mai mic, iar interesul oamenilor este şi el redus sau, în cel mai bun caz, unul rezervat. „Raiul gunoaielor, al cîinilor şi al oamenilor fără adăpost“ – titra de curînd un cotidian, rezumînd o asociere frecventă din mintea oamenilor. „Despre aurolaci şi homleşi, fără milă... Cum curăţăm societatea???“ – titrează, la rîndul său, un blogger român. Concluzia este simplă: statul ar trebui să „facă curat“. „Dar cetăţenii?“ a întrebat cineva. „Cetăţenii? Cetăţenii ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui. Dacă se poate să se ocupe şi de asta... n-are decît să se ocupe, dar nu e obligaţia mea ca cetăţean să am grijă de altul!“ a răspuns ferm persoana întrebată.
Dar cine sînt, de fapt, aceşti oameni ai străzii?
DE ACELASI AUTOR Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere D'ale bucuriilor vieţii Eu, nomadul De cînd a apărut, în Europa de după marea ciumă, figura vagabondului a fost – şi a rămas – una foarte pestriţă, despărţind săracii milei creştine – deveniţi prea numeroşi – în „buni“ (care meritau în continuare această milă) şi „răi“ (pe care societatea dorea să-i ţină la distanţă). De aici s-au dezvoltat cele două politici urbane complementare, aceea a asistenţei sociale, respectiv a puşcăriilor, a l
