Am văzut la televizor o ştire despre o plantă ciudată din Australia. Înfloreşte o dată la treizeci de ani, iar spectaculoasa ei corolă miroase (din raţiuni reproductive) mai rău decît bălegarul cel mai puturos. De cum dă semne, o hoardă de reporteri se instalează alături şi o filmează cu aceeaşi osîrdie cu care ar studia apariţia unei noi insule din vîrtejurile oceanului. Normal, e un eveniment superrarisim, limitat la cinci ore! În ciuda obositoarei aşteptări, ziariştii au şansa să alerge la redacţii cu fotografiile ce vor ilustra o ştire rapid uitată. În schimb, măruntele insecte, atrase de vastul miros al putreziciunii perfecte, sfîrşesc îmbrăţişate letal de lipicioasele petale. Sînt emoţiile rezervate lumilor exotice, unde cauciucul creşte în copaci, iar animalele au buzunare. În România, minunile sînt mai modeste. Şi totuşi! La fiecare patru ani, fauna societăţii se-mbogăţeşte cu un mic, dar spectaculos contingent de postulanţi la gloria politică. Partidele îşi întocmesc listele parlamentare chinuindu-se să-i strecoare pe liste şi pe generoşii finanţatori ai campaniilor. Şmecheria funcţionează fără greş, în definitiv se votează la grămadă! Cine să-i vadă, căci România "profundă", naţiune tînără (deci naivă), preferă să-şi ardă caloriile cîntărind oferta prezidenţială, deşi funcţia supremă este lipsită de (vorba lui Arghezi) "atributele feminine ale masculinităţii". Iar acum, post-Iliescu, panopticum-ul e parcă mai colorat şi, implicit, omne animal triste. Niciunde nu şi-a găsit absurda zicere a lui Pierre de Coubertin (să participi, nu să cîştigi!) o mai potrivită adaptare decît în diorama prezidenţiabililor României. Deocamdată, avem în faţă trei front-runners (buni-răi, nu discut), înzestraţi cu partide, popularitate şi un fel de charismă. Îi cheamă Adrian, Traian şi Cornel. Parc-ar fi cei trei fraţi din basmele ruseşti, care trebuie să se despartă la o