Realizez şi îmi aduc aminte uneori în cabinet, ajutat de unii oameni, că nu toţi cei care intră pe uşă vor într-adevăr să schimbe. Paradoxal sau nu, când am citit diverse studii şi cercetări la începuturile mele (ca terapeut în formare), şi am aflat prima oară despre această stare de fapt, am fost uluit, nu mi-a venit să cred.
Cum, mergi la un psihoterapeut, investeşti energie, timp, bani şi nu vrei să schimbi? Ei bine DA!
Renunţarea este uneori alternativa mai hidoasă a vieţii, o Baba Cloanţa, însă unii oamenii se mulţumesc şi cu ea. Cum se face că unii sunt victime în propria viaţă? Sau rezerve care aşteaptă pe tuşa vieţii într-o nesfârşită indecizie dacă intră sau nu în marele Joc? Ce-i menţine totuşi pe unii oameni în acest rol, de rezervă în propria viaţă, de spectator care priveşte la răul Vieţii de pe margine deşi îşi doreşte să între şi să înoate, să se bucure de valuri şi răcoare?
Nu vreau, Nu pot, Nu ştiu! Sunt cele 3 variante necâştigătoare, cele 3 atitudini care ne fac să ne complacem şi să ne resemnăm, renunţând la schimbare. Aud adesea prin cabinet plângeri de genul celor de mai jos, la suprafaţa comunicării cu un mesaj, dar sub acesta ascunzându-se de fapt adevăratul înţeles.
Nu vreau să schimb! De fapt ”m-am obişnuit aşa. Ce să mă mai lupt, nu are rost, oricum nu o să reuşesc, este şi prea greu”.
Nu pot! Sau ”aşa sunt eu, dar de fapt îmi place să mă plâng şi găsesc destui care să mă asculte”.
Nu ştiu! A se citi ”nu vreau să învăţ cum să schimb, nu vreau să fac ceva diferit, nu vreau să fac nicio schimbare”.
Şi atunci ce alegem? Cum alegem să ne investim energia? Pe construcţie sau pe apărare? După cum îmi spunea o colegă: pentru alţii dintre noi, frica de schimbare constituie o altă cauză pentru păstrarea victimizării!
am doi copii, unde să mă duc? Este un om violent dar numai cu mine, pe copii îi iubeş