Din 27 august 1991 (data la care Republica Moldova s-a născut ca stat independent) până astăzi, percepţia românilor din ţară despre ceea ce se întâmplă în teritoriul de dincolo de Prut a oscilat continuu între frenezie patriotică şi indiferenţă totală. Într-o spirală perfect ilogică se înscriu reacţii de tot felul de la incandescenţa patriotică a podurilor cu flori până la declaraţii prin care şuieră viscolul unei ierni nesfârşite. Entuziasmul iniţial s-a ofilit, optimismul îi mai încearcă încă doar pe câţiva sentimentali incorigibili (cei mai mulţi dintre ei cu rădăcini basarabene), majoritatea românilor şi-au îndreptat privirile spre Vest şi sunt din ce în ce mai indiferenţi la soarta celor pe care mai ieri îi numeau "fraţii noştri de peste Prut". Nu este mai puţin adevărat că şi basarabenii practică, cel puţin la nivel oficial, un discurs care combină frăţietatea cu ţâfna, declaraţia de dragoste cu ameninţările abia voalate, până la un nivel la care nimeni nu mai înţelege nimic. Numiţi când fraţi, când invadatori fascişti, românii nu-şi mai pun prea multe întrebări în legătură cu nişte oameni care le vorbesc limba, se calcă în picioare pentru a obţine cetăţenia română (şi, implicit, paşaportul UE), dar votează cu superbie partidul comunist şi fac alergie la ideea de unire. De-a lungul timpului declaraţiile conducătorilor Republicii Moldova ne-au mişcat până la lacrimi, ne-au îngrozit, ne-au scandalizat, ne-au şocat sau, pur şi simplu, ne-au lăsat cu gura căscată pentru că nu mai înţelegeam nimic. I-am văzut pe aceiaşi şefi de stat român şi moldovean, ţinându-se de neamuri, ameninţându-se printre dinţi, plimbându-se de braţ şi râzând cu gura până la urechi, pentru ca, în final, din senin, să se înjure aproape ca la uşa cortului. Cine poate să mai înţeleagă ceva? În legătură cu Republica Moldova fiecare român din ţară are impresia că ştie totul, dar absolut toate pr