"Casa celor care nu cuvanta"

Este incadrata, pe laterale, de diverse magazine sau sedii de firme si strajuita, peste drum, de mareata cladire a Teatrului National. Cu zidurile varuite odata in alb - acum spalacite de suflul neiertator al timpului, imprejmuita de un gard din fier forjat, face oarecum nota discordanta cu peisajul din jur. Este "casa celor care nu cuvanta". Pe la ceasurile amiezii (sau seara), trecatorii privesc - unii nedumeriti, altii cu nepasare - liota de adolescenti care se aduna in zona. Din gesturile repezite pe care le fac cu mainile si din exclamatiile guturale pe care gatlejurile lor chinuite le arunca in spatiu iti dai repede seama ca sunt surdo-muti. Odata constientizat acest fapt, creierul da curs unei prime imagini: tineri aparent obisnuiti, pentru care mediul inconjurator inseamna tacere. O tacere apasatoare, aproape perfecta, care creeaza, automat, o a doua imagine: o lume imobila, rece, in care totul pare impietrit, lipsit de zbuciumul vietii. Sau: un spatiu vid, imaterial, in care obiectele si fiintele plutesc ireal, se izbesc fara zgomot, pentru a reincepe apoi sa pluteasca, precum fulgii de zapada priviti din spatele ferestrei intr-o liniste desavarsita. Pentru acesti copii, notiunea de unda mecanica (redusa doar la teoria pe care o invata in scoala, la fizica) se autodemonstreaza. Undele sonore se propaga din aproape in aproape doar in aer. In vid, sunetele nu exista. Iar in vacuumul existent in universul in care traiesc ei, frecventele cuprinse intre 20 Hz si 20.000 Hz nu pot patrunde, dar pot fi imaginate sau inlocuite de sute de semne, care pentru noi - cei pentru care zgomotele au devenit fundalul vital - se contopesc ca semnificatie cu hieroglifele antice.

Sabia lui Damocles

Imobilul care gazduieste Scoala de surzi a fost ridicat in anul 1918. Pana in 1951, cand proaspat instaurata g